Portret

Locul unde am copilărit.. Un sătuc mic cu miros de toamnă. Cuvinte ca să descriu senzația pe care o am acum că am ajuns iar aici, nu am. Îți spun doar că totul e la fel, dar eu nu mă recunosc când sunt aici.

Pe străduță în jos zăresc casa în care am locuit… Vag se observă o siluetă stând pe banca din fața porții. Nu aș ști să spun cine e, chiar dacă deja m-am apropiat considerabil de casă.

Salut și mă prezint respectuos. Îmi zâmbește trist și-mi spune că mă cunoaște. Nu-mi amintesc de dânsa, și mă miră faptul că mă recunoaște. Nu i-am spus întreg numele meu, și nu am mai fost de prea mulți ani pe aici, nu prea ar avea de unde să mă recunoască. În fine.. bătrânii.

Mi-era atât de dor de locul ăsta. Îmi aprind o țigară și mă așez pe bancă lângă ea. Mă întreabă câți ani am.
– Aproape 22.
– Ești tânără. ai toată viața înainte. Îmi aduc aminte de mine când aveam vârsta ta.
Și suspină trist.
– Nu am trăit tot ce am visat c-am să trăiesc. Visele m-au trăit pe mine. Am mai multe regrete decât ani.

Bătrânii au întotdeauna dreptate. Mereu mi-a plăcut să vorbesc cu ei. Ei vorbesc din experiențe. Timpul i-a învățat tot ce acum îi doare. Ei deja știu lecțiile. Le știu acum, când nu mai au teste de dat.

Cu o voce pe care abia am mai auzit-o îmi spune să lupt. Dintr-o dată imaginea ei începe să dispară încet în neant. Ciudat moment. Mă sperii. Ce naiba?!
Fugitiv observ ceva pe mâna sa. Un desen. Tatuaj. Tatuajul pe care mi l-am făcut, modul în care am ales să cred că ea va fi mereu lângă mine. Mă ridic speriată. Ce naiba?!
Silueta abia mai se vede. Imaginea ei dispare de tot.
Închid-deschid ochii dintr-o mișcare rapidă. Nu mai e nimeni.
Tatuajul…

Bătrânica aceea eram eu. Mereu mi-am dorit să am o poveste de spus. Dar nu așa, nu tristă. Nu asta. Nu vreau așa. Fug speriată și intru în curte. Totul e la fel, doar că-i fără viață acum.

Cine sunt? Care sunt?

Vezi și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *