Nori

Mă trezesc undeva în raiul imaginat de mine. Am mai scris de el și aici.
Stau sus pe un nor de fum și privesc în jos. Mă privesc pe mine și privesc oamenii care și-au pus amprentele pe mine.

Am un nor întunecat acolo jos, norul meu. Toți avem un nor, o porțiune de nor de fapt. Din norul meu plouă mereu, ba cu vorbe urâte, ba cu gânduri de-a dreptul cretine, ba cu filme care dor, ba cu amintiri false sau interpretate greșit. Așa s-a format norul meu, din culori întunecate. Nu știu de ce naiba, dar aia îi, trebuie să trăiesc cu el, sub el.

Lângă norul meu mai sunt și alți nori, alții la fel de întunecați, nori care suflă din furtuna lor și peste furtuna mea, nori care lovesc oamenii de sub ei cu tot ce se poate mai rău. Dar tot acolo, lângă nori, sunt și curcubeie, sunt și nori cu soare, sau nori simpli, liniștiți. Așa se văd de aici de sus.

Știi ce ciudat e să stai sub ceva ce nu aduce furtună? Pe mine mă înspăimântă mereu zilele alea în care reușesc să mă strecor de sub norul meu și să ajung undeva unde e liniște, e ciudat că urlă norul meu după mine, și când ajung, inevitabil, înapoi sub el, se răzbună că am îndrăznit să plec și să îl las singur. Zile și zile.

Bun, spuneam că acum sunt undeva sus și mă privesc din viitor. Asta e de bine, că unde sunt acum e liniște, nu e furtună, și tot ce visasem pentru mine, simt că s-a împlinit. Sunt tot ce-am vrut să fiu.
Cum îmi spun mie, celei de jos, pașii care m-au adus sus?
Oare mai pot, oare visez, sau am murit, în morții mei?

Vezi și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *