Două Simine și un amalgam

O terasă mare cu mult verde în jur. Undeva prin apropiere o piscină cu apă clară, puțin albastră. Aer curat, vânt liniștit, un iz de muzică romantică și liniște. 

M-am pus la masă să beau cafea, să-mi iau doza de fum mentolat și să scriu ceva. Am pix, dar n-ai foi, și nici tipa de la bar n-are foi. Ce sec, n-ai foi la recepție. Deja mă încrunt, dar îmi zic că pot scrie de pe telefon, deși nu are același efect scrisul dacă nu scriu cu pixul. Nevermind azi.

Sunt foarte liniștită, probabil pentru că sunt departe de tot pentru o noapte. La un moment dat mi-am sprijinit coatele de masă și mi-am pus fața în palme. Mi-am zis că ar fi cazul să mă proiectez, ca-n oglindă, și să vorbesc cu mine. Vreau să vorbesc cu mine despre alegerile luate în ultimul timp, despre cum să mă împac cu ele, chiar dacă au fost alegeri porivite sau nepotrivite.

E foarte greu să ai momente de sinceritate dusă la extreme atunci când vorbești cu tine. Acum suntem două Simine, una care întreabă și una care dă explicații. Nu e ca și cum m-aș trage la răspundere, ci e un exercițiu pe care l-am mai făcut și de care am nevoie acum. 

Nu mă întreb cu răutate, mă întreb doar ca să văd ce explicații pot da unor decizii, să văd cum am gândit atunci și cum am ajuns să fac ce am ales să fac. Explicații doar, nu momente de regrete și scuze, să nu înțelegem greșit.

Sunt unele gânduri de care trebuie să mă ocup, să le sortez. Sunt gânduri pe care trebuie să le las să zboare, sunt gânduri pe care trebuie să le liniștesc, sunt gânduri pe care trebuie să le accept și sunt gânduri cărora trebuie să le zâmbesc. Amalgam de gânduri, indiscutabil trebuie sortate. 

De ceva vreme mi-am pus în cap să aleg să-mi fie mie bine, să fiu eu liniștită, mulțumită, împăcată. Mi-am pus în cap că o să spun ‘nu’ de fiecare dată când simt că asta vreau să spun. Mi-am pus în cap că o să spun ‘da’ când simt că ‘da’ vreau să spun, mi-am pus în cap că o să fac ce vreau eu să fac, nu ce vor alții. Mai pe scurt, mi-am pus în cap să îmi acord importanță mai mare mie. Și nu, nu e egocentrism. 

Nu mai vreau să mă întreb ‘what if’ după fiecare alegere. Vreau să zâmbesc după ce aleg ceva. Și chiar dacă nu zâmbesc atunci, să zâmbesc în timp pentru alegerea respectivă. Vreau să înțeleg că alegerile mele mă afectează pe mine în primul rând, și că fiecare ar face la fel, mai ales în situații extreme. Adică ar alege binele pentru el, nu pentru altul (mai puțin mama, că ea ar alege bine pentru mine oricând).

Revenind la ideea de mai sus, acum o să las scrisul, că și-așa n-am foi, și o să îmi explic unele alegeri, fără minciuni sau scuze liniștitoare. Vreau să accept tot ce am ales până acum. Să accept, să-mi asum, toate în oglindă. 

Vezi și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *