What if i would have lived those lives?

****

București. (România)
Undeva la etajul 3, un apartament mic dintr-un bloc dărăpănat de pe-o alee infectă dintr-un cartier rău famat.
Două camere, o bucătărie, o baie mică și un început de hol al cărui perete mai are puțin și se dărâmă.
În camera mare geamurile sunt acoperite cu ziare și înăuntru se simte un aer greu și vechi.
O canapea și-o saltea aruncată jos ocupă aproape tot spațiul din cameră. Nici măcar un cearceaf, nici pe canapea, nici pe salteaua plină de pete de mâncare, băutură, vomă sau pișat. În cealaltă cameră, de două ori mai mică ca asta, un pat mare și jumătăți de dulapuri prinse prin cameră, mai mult puse una peste alta pentru a se putea deschide. După țevile de pe lângă tavan și după cele de pe margini, încăperea asta era cândva o baie. Acum e camera copiilor.
Baia existentă e mică. Toaleta, un rezervor mic de apă, o chiuvetă mică și deja gri, de la jeg, o jumătate de oglindă plină de colțuri tăioase pe margini și-un lighean mare, de-un roșu șters, spălăcit. Nu cred că au loc două persoane în baie în același timp.
Bucătăria e mică, aici geamurile nu sunt acoperite cu ziare, dar abia vezi lumina zilei prin ele, fiind sleite de unsoare amestecată cu praf.
Undeva în colț, un frigider mai mult maroniu, decât alb, o chiuvetă mare cu un morman de vase nespălate în ea. În mijloc, o masă improvizată și șase scaune în jurul ei. Pe masă sunt aruncate ziare, cuțite murdare, sticle cu etichetă de bere și vreo 4-5 mucuri de țigară.
Jos, lângă salteaua din cameră sună alarma de la ceas.
7 dimineața.
Mă ridic repede, opresc ceasul, îmbrâncesc copii de pe canapea și-i trimit în cameră să-i trezească și pe ceilalți.
Andrei are 8 ani, George are aproape 10 ani, Anais – 11 ani, Amna – 12 ani și Alex are 14 ani.
Mă îmbrac repede, cu aceleași haine pe care le-am purtat de la începutul săptămânii între timp ce urlu la copii ca să se-mbrace și să meargă să se spele pe față.
Merg la frigider, în el mai am jumate de oală de fasole de ieri. Bag o înjurătură în timp ce încălzesc mâncarea, pentru că n-am nicio farfurie curată și urlu după Amna să vină să spele farfurii pentru ea și pentru frații ei, că altfel nu mai mănâncă nimeni nimic.
Se pun toți pe scaune, le arunc cinci felii de pâine pe masă și le pun câte un polonic de fasole la fiecare.
În timp ce ei mănâncă, iau pâinea rămasă din pungă și o împart pentru sandwich-uri, ca să aibă ce să mănânce la școală. Mai am pâine doar pentru patru sandwich-uri, și iar îi urlu lui George că trebuie să-i spună colegei de bancă că și-a uitat mâncarea acasă și că trebuie să o împartă pe a ei cu el. Merge faza de vreo 3 ori pe lună, pentru fiecare copil.
Asta e, n-am de unde să scot mâncare zilnic. Statul ăsta infect nu-mi dă bani destui.
Când termină de mâncat, îi pun să adune farfuriile de pe masă și îi trimit să-și ia ghiozdanele și s-o taie la școală.
– Hai Alex, du-ți frații la școală, și nu mai faceți prostii, că vă rup picioarele.
Râd toți, se încalță repede și dispar.
Mănânc și eu jumătatea de polonic de supă rămasă și apoi zbor afară ca să fac ceva pentru pâinea și cartofii pe care trebuie să-i mâncăm diseară.
Parcă mă dor picioarele și poate puțin și spatele. Gravidă-n cinci luni. Ce nume i-oi mai pune, îmi zic în timp ce mă uit
în oglindă la Cornel-ul tatuat pe braț. Poate Carolin dacă e fată, și Claudiu dacă o fi băiat.
Nu pot să mă fut liniștită fară să rămân gravidă.. Așa ceva!

****

Washington. (D.C. – SUA)
Undeva la etajul 11, un apartament mic de pe un bulevard aglomerat dintr-o zonă centrală.
Două camere, o bucătărie și o baie mare.
Living-ul mobilat parcă robotic, un perete plin de cărți, toate copertate la fel, într-un strat de piele de-un roșu aprins, toate de aceeași mărime, dar nu și grosime,și toate numerotate. Pe toată partea aceea a peretelui sunt undeva la 437 de cărți.
O măsuță de sticlă, cu un ceas electronic pe ea, situată lângă o canapea gri de piele. În mijloc un covor de-un gri închis, și undeva în colțul de lângă geam, niște boxe de la sistemul home-cinema.
O bucătărie potrivită ca mărime, o masă mică în colț, cu două scaune metalice, fără spătar. Un frigider mare, gri metalizat, lângă el, doar în partea de jos, o mașină de spălat vase, iar imediat lângă ea, o mașină de spălat rufe. Toate gri. Tot simplu, prea puține lucruri în încăpere, nimic personal nelalocul lui. Simplu și strict.
Baia e cea mai simplă încăpere. Cabina de duș, învelită în margini de sticlă transparentă, o oglindă mare și o chiuvetă neagră, parcă din marmură. Un prosop negru agățat lângă cabina de duș, și tot așa, nimic personal la vedere, nimic măcar peria de dinți.
Dormitorul are un geam imens, acoperit de o draperie de-un gri închis, un televizor subțire, agățat undeva sus pe perete, o singură noptieră și un dulap cât jumătate din perete. Simplu.
Din partea dreaptă a camerei, de pe noptieră, sună alarma de la ceas.
5 dimineața.
Mă trezesc ușor, îmi întind membrele, ca să-mi relaxez mușchii, merg la baie, mă spăl pe dinți și-mi îmbrac hainele cu care merg de obicei la jogging. Ies din casă în timp ce-mi pun muzica preferată în căști și merg să aleg undeva prin parc, cca 5 km, cam ca și în fiecare dimineață.
Ajung înapoi, toată transpirată și mă bag la duș. Apoi deja cocolișită în halat, îmi pregătesc micul dejun. Apoi mă-mbrac cu un costum negru, fustă cu talie înaltă, lungă până la genunchi, o cămașă albă și sacoul negru de la costum. Îmi pun pantofii negri cu toc mediu, îmi iau poșeta de pe cuier și plec la muncă.
Parchez mașina în fața sediului, și-nainte să cobor, îmi retușez rujul roșu de pe buze. Iau legitimația de muncă din torpedou și încă zâmbesc de fiecare dată când o văd: Simina M.- Special Agent- Federal Bureau of Investigation.
Nu-mi place să ajung la birou fără buze rujate perfect.

****

Budapesta. (Ungaria)
O gură de metrou într-o parte, clădiri și șosele în celelalte părți. Mașini parcate prin fața magazinelor.
Mă dezmeticesc încet din cauza zgomotului unui claxon. Mă doare pielea de pe corp și tremur de frig. Sub mine am o pătură împuțită pe care am șutit-o de la un boschetar rupt de beat care stătea aseară undeva între mai multe tomberoane.
Deja se făcu ziuă, încerc să mă ridic să plec de aici până nu vine poliția să mă ducă la bulău. Alții zic că e mai bine acolo decât pe străzi, că cică acolo am mâncare caldă, un pat și o toaletă. Totuși, mie nu-mi place să stau închisă undeva, așa că mă ridic, îmi aranjez puțin hainele îmboțite, le scutur de praf, și-o iau la pas prin oraș, să găsesc undeva un colț de pâine sau vre-un milos care să-mi dea măcar bani de-o bere.
N-am ce să mănânc când mi-e foame, dar încă n-am murit, și tot găsesc ceva de băgat în gură zilnic.

Vezi și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *