Trapped in a nightmare

Un local mare fară niciun om prin preajmă. Predomină culoarea lemului de pin, spre galbenul acela urât. Deja nu-mi place. Prea mare, prea gol, prea liniște, prea urât colorat.

Stau în fața unei mese imense și încerc șă-mi dau seama ce caut aici, când dintr-o dată vine un jeg din trecutul meu și răstoarnă masa dintr-o lovitură, cu o rapiditate prea violentă. În secundele următoare se umple localul de tot felul de bărbați care-mi sunt cunoscuți și care-mi provoacă greață. Simt o neliniște mai neagră decât moartea. E clar că orice-ar fi, n-are cum să fie bine, că doar e jegul acela aici.

Mă trezesc din senin într-o clădire foarte mare, cu multe camere și cum multe persoane prin jur. Bărbații din decorul de mai devreme sunt și ei tot aici, unii din ei ne supraveghează, alții parcă ne dețin. Mai sunt și alte femei aici, și ele îmi sunt cunoscute, și sunt în aceeași postură ca și a mea, prizoniere.
Parcă-o văd pe una cum intră pe ușă, îmbrăcată exact ca Offred (pentru cine a citit cartea) și deja mă iau amețelile, mi se umple fiecare os din mine de panică. Ce caut aici? Ce-i cu teroarea asta din mine? Ce vor ăștia să facă cu mine?

După ce trec câteva ore îmi dau seama că totul e fix cum nu-mi doream vreodată să fie. Blocată într-un loc, ascultând ordinele unui bărbat a cărui femeie cică aș fi. Îl urmez peste tot prin casa aceea și nu fac nimic fară să-i cer aprobarea, măcar vizual. Nu-mi face nimeni rău, dar nici bine. E ca și cum aș trăi viața mea, dar doar în clădirea aceea, și doar cu oamenii de-acolo. N-am cum să ies afară și nu văd lumina soarelui deloc. Parcă mă simt resemnată și cufundată într-o stare latentă pe care ți-o dau calmantele puternice pe care le iei la psihiatrie.

Trec zilele și apuc la un moment dat să fiu lângă o fereastră și dau perdeaua groasă la o parte ca să văd afară. E întuneric și peste drum e o locație cunoscută mie. Bun deci, sunt în orașul meu, știu unde mă aflu, trebuie să-mi leg fiecare idee din cap și să fac cumva să ies afară de aici. Deja încep să mă recunosc iar, sunt eu, gândesc ceva, caut scăpare pentru mine, caut soluții, cum mereu caut eu. Gândesc, știu că o să ies de aici, pentru că pot.

Mă trezesc din senin în mașină cu socru-miu, care-mi spune că acum totul va fi bine, că am scăpat, că ca ne întoarcem acasă, să nu mai fiu îngrijorată. Nu sunt deloc liniștită, ba chiar sunt terifiată. Îi tot spun că n-am scăpat, că suntem în pericol, că ei ne urmăresc, că sunt peste tot, că-i văd deja pe marginea drumului cum așteaptă să ne prindă. Socru-miu se îndreaptă spre o cărare mai întunecată, fără lumini, îngustată de mici copaci, mergând pe un drum ce zdruncină mașina destul de tare. Îmi repetă să mă liniștesc și pe când să-i țip că nu vom fi bine, simt o izbitură puternică și-n secunda următoare îl văd pe el cufundat într-o apă urâtă, cu tot cu mașină și cu centura pusă. Nu mai respiră și deja-i gri la față, mort parcă de-o săptămână. Îmi vine să mă iau de cap și mi-e groază de ce-o să pățesc când mă iau bărbații negri înapoi.

***
Terifiată, mă trezesc din somn, cu o pată mare de salivă pe perna mea, și cu alta care-mi curge din gură. De la primul gând încep deja să înjur, futu-ți dumnezeii mă-tii, că nici în vis nu scap de urma violenței tale, că de acolo a început totul și în vis, plus alte câteva înjurături în timp ce mă ridic din pat la 3 dimineața și mă duc în baie să fumez o țigară, ca să nu adorm la loc chiar imediat, să nu cumva reiau visul.
Sunt trează, deci am scăpat, futu-te-n gură.
Sper să ai groaza asta-n tine toată viața, așa cum o băgai bagi și acum în alții și altele.

Vezi și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *