A train, named life

Am lăsat suflete să investească în mine, atât material cât și spiritual. Nu știau ce planuri am. Cred că nici eu nu prea știam.
A venit timpul să urc în trenul meu, să mi-l conduc singură. L-am decorat cu graffiti pe dinafară. Îi dă un aer rău, de băiat. De ceva puternic. Nici nu te gândești ce-i înăuntru de fapt. Am urcat în el singură, plănuind să și plec singură. Credeam că nu am nevoie de nimeni, credeam că pot totul singură. Încă cred că am făcut alegerea bună, ignorând puținele momente în care singurătatea îmi pune psihicul la pământ.

O bună vreme de timp drumul a decurs relativ bine, eram mândră de mine că am luat viața în piept. Cu cât înaintam mai mult în drumul meu, zona era tot mai murdară, tot mai ciudată. Au început și problemele. Mai scârțâia ceva, mai deraia puțin trenul de pe șine, mai scotea zgomote ciudate, dar am reușit singură să-l readuc la normal, deși nu știam nimic despre trenuri, nu știam nici măcar cum se conduce unul. Făceam gălăgie, iar oamenii de pe străzi, deranjați fiind de prezența mea gălăgioasă, aruncau cu pietre în mine. Nu mă durea nimic fizic.. Doar sufletește. M-am folosit de ingenuozitatea mea și am plecat repede de acolo. Totuși părea simplu, nu era nimic complicat, sau ieșit din comun.

Am avut și momente în care trenul s-a oprit pur și simplu. Țineam capul sus, înjuram, și găseam problema, găseam modalitatea de a porni din nou. Au fost și clipe în care pendulam crizată dintr-un compartiment în altul, ori momente în care mă ascundeam sub ultimul scaun din ultimul vagon și plângeam. Plângeam fiindcă eram atinsă de singurătate..nu știam până atunci că muzica nu-i de-ajuns. Am avut chiar și momente în care scoteam capul pe geam și urlam după cineva, urlam ca cineva să urce în tren, lângă mine, că îmi era greu singură, dar putoarea și pustietatea din oamenii de afară m-au trezit repede la realitate. De multe ori mi-am oprit trenul și-am fugit să mă scufund într-un ocean de alcool.
Eram singură, și puteam să merg mai departe și singură. Pentru că nu mi-am căutat prieteni, cum fac oamenii slabi. Mi-am căutat muzică, și cărți, și foaie și pix.

Cu cât înaintam mai mult, soarele își pierdea din strălucire..
Trenul iar deraiase, a mia oară. Nu mă panicasem. Știam că o să-l readuc pe șine ca de fiecare dată. Am continuat să merg pe lângă ele, fiind sigură că o să revină pe drumul lui cât de curând. Siguranța pe care o aveam m-a împiedicat să văd că mă îndepărtez tot mai mult de șinele alea, că o iau greșit. M-am trezit într-o dimineață că abia mai aveam câteva roți care mergeau pe șină. Nu mai știam ce să fac. Atunci chiar mă panicasem. Trenul mergea cu aceeași viteză. Nu știam cum să-l opresc acum. Nu știam probabil pentru că eram prea panicată.
S-a oprit singur la un moment dat..s-a oprit într-o clădire! A fost salvarea mea. M-a oprit din direcția greșită.

Nu știu nimic despre trenuri, nimic despre mecanismul lor. Stau de aproape 1 an pe loc și mă gândesc cum să pun din nou trenul pe șine. Sunt conștientă că e greu, și că o să dureze. Parcă am idei în cap despre cum aș putea să pornesc din nou, să o iau pe drumul bun, dar cred că am ajuns în momentul în care sunt delăsătoare. Parcă stau și aștept să revină singur pe drumul lui.
Am încredere în mine, și știu că o să pot să aduc totul la normal. Oricum, încă cred că am ales bine atunci când am ales să plec singură!

După încă aproape 1 an, am reușit să-mi pornesc din nou trenul. L-am pus iar pe șinele lui. Cu ajutor. Chiar nu aș fi reușit fără ajutor. Nu m-aș fi gândit că am nevoie câteodată de cineva ca să mă ajute să mă repar, să mă lipesc. Ori să pornesc din nou..
Am văzut pe parcurs consecințele impactului cu clădirea aceea. A fost o salvare, da, dar a lăsat și urme. Nu o să-mi afecteze drumul, zic, deși la capitolul ăsta nu sunt destul de oprimistă, și uneori mai încrunt din sprâncenele mele aproape mereu perfecte.

Merg mai departe. Acum merg mai încet. Parcă am învățat să controlez viteza. Nu mai voiam să deraiez de pe șine, și plus de asta voiam să mă bucur de călătorie, pentru că ceea ce vedeam acum prin geamurile din trenul meu părea ca ceva smuls din poveștile care-mi erau spuse când eram pitică. Sigur am mai avut parte de asemenea priveliști pe parcursul drumului meu, dar eram prea ocupată să cresc ca să pot să le văd. Nu știu cum, dar doar atunci când afară nu era nimic de văzut, atunci începeam să stau liniștită pe scaunele de lângă geam și să privesc. Destin, decizii proaste, luate în momente și mai proaste.

Am trecut printr-un oraș care avea multe clădiri cu graffiti. Am avut un implus să opresc. Și am oprit. Am oprit pentru că mie-mi place graffiti. Un suflet m-a luat de mână și m-a plimbat prin orașul lui, și deși era minunat acolo, eu simțeam tot mai intens nevoia de a mă întoarce în trenul meu, în mediul meu. Îmi iubesc teritoriul. Îl iubesc prea mult și de aceea nu-mi prea place să rămân prea mult în altă parte. Nu mi-a dat drumul la mână, și m-a urmat. Nu l-am lăsat să vină cu mine doar ca să-mi alunge singurătatea. Mă gândeam că poate o să poată să schimbe ceva.

Am avut momente-n care i-am alungat sufletul în ultimul vagon. Am avut momente-n care am vrut să-l împing până și cu picioarele din trenul meu. Nu sunt obișnuită cu cineva pe teritoriul meu, nu sunt obișnuită să-mi parcurg călătoria cu cineva lângă mine, pentru că am momente-n care mă lupt cu mine, și vreau să fiu singură până când mă ridic la loc. Pentru că deși știam că nu sunt singură, mă simțeam singură. Știindu-l acolo, mă deranja de multe ori. Și pentru că nu știu încă dacă el o să-mi fie alături în drumul meu, nu vreau să mă obișnuiesc prea tare cu el, pentru că atunci când o să plece, dacă o să plece, o să rămână o urmă și o să doară ca naiba.

Vreau să fiu iar mică, și atunci vreau să nu-mi mai doresc să fiu mare, pentru că, deși pare ușor să-ți conduci trenul, e mai greu decât îți poți imagina. Decizii. Și apoi consecințe.

Acum stau și privesc pe geam. Încerc să-mi descifrez sentimentele care-mi pendulează prin cap. Încerc să simt ce-mi doresc.

Vezi și

Lasă un răspuns