Mă trezesc speriată, respir undeva între disperare și panică. Mă doare capul, unde naiba sunt? Ce caut aici? Cum am ajuns aici? Ce dracu să mă ia caut aici? Respir un ce, în timp ce-mi las corpul să cadă fără vlagă undeva pe podeaua de lemn uscat și vechi.
Iar mi se deschid ochii încet, fiind deja amețită de la atâta plâns. Mă doare capul și acum. Sunt tot aici pe podeaua asta, sunt toată murdară, păr nespălat, haine pline de praf, urme de pământ pe mâini, sub unghii. Ce naiba caut aici? Unde sunt? După câteva minute de privit în gol, mi se taie iar filmul, deși îmi forțez creierul să-mi aducă amintirile înapoi, nu-mi amintesc nimic. De unde să știu ce caut aici, dacă sunt singură, nu pot să mă mișc, sunt speriată, și la dracu, nu-mi amintesc nimic.
Mă lovesc niște flash-uri de memorie, care vin ca niște palme după ceafă. Nu reușesc să înțeleg nimic. Iar mă doare capul, ce naibaaaa am? Mi se închid și mi se deschid ochii în reluare. Sunt undeva unde miroase bine, a liniște, a copaci, a aer curat. Mă enervează jegul de pe mine. Încerc să mă ridic măcar puțin, dar parcă îmi e paralizat corpul de la atâta plâns. Simt slăbiciunea din corp ca și cum mi-ar fi adus-o lacrimile. Am plâns până am leșinat.
Mă târâi spre o cameră ce pare a fi bucătăria. Văd pâine și văd ouă. Și ceapă și sare. Ce naiba caut aici și de ce văd mâncare? Îmi sprijin spatele de un perete rece și stau puțin cu ochii închiși. Mă doare capul și mă ustură ochii. De auzit, aud doar vântul, și parcă apă. Parcă aud apă undeva. Tot nu pot să nu mă întreb unde naiba sunt.
Panica a dispărut. A rămas ceva ce seamănă cu frica de necunoscut. Frică simplă.
Vreau apă, mi-e sete. Pentru apă mă ridic noaptea din pat. Vreau să beau apă. Mă ridic încet, sprijinită de același perete rece. Stai, de unde știu că noaptea beau apă? Mă lovește iar un val de amintiri, parcă mai clare de data asta. Beau apă, am doi câini lângă mine, am pix și foaie, am scrumiera plină de țigări stinse, afară plouă, și eu sunt singură într-o cameră simplă, cu câteva rafturi pline cu cărți, câteva flori de plastic și o canapea roșie. Nu singură de fapt, sunt și doi câini leneși acolo.
Vreau apă. Am pus mâna pe pahar și l-am umplut cu apă. Mai unul, apoi mai unul. Am fost moartă de sete. Îmi place apa. Parcă mi-e și foame. Iau o felie de pâine și beau apă. Mănâc coajă de pâine și beau apă. Iar mă trece un gând, îmi plăcea coaja de pâine cu apă când eram mică. Măcar încep să-mi aduc aminte una-alta.
Văd un telefon aruncat undeva într-un colț, întors cu ecranul pe podea. Mă aplec să-l iau, sper să găsesc ceva în el. Enter pin code. Căcat. Ce pin code, când eu știu doar că mă cheamă Simina și că îmi place pâinea cu apă? Încerc cu amprenta. Error, try again. Mai încerc o dată. Touch is does not recognise your finger print. Ce naiba, nu-i telefonul meu? Are husă cu copaci, sigur e al meu, că simt că-mi plac copacii. Mai încerc o dată.
Super, se deblochează într-un final. Rețea full, internet 4G. Wow, asta înseamnă că nu-s uitată undeva unde nu dă careva de mine. De fapt, cine ar trebui să dea de mine? Nu-mi amintesc nicio față de om.
Intru la mesaje, gol. Apeluri, gol. Messenger, niște iconițe cu mutre de fete care-mi dădeau pupici și poze cu părul lor, și indicații despre cum ar vrea să le tund. Cine or fi, le cunosc? Ce fac? Tai părul fetelor? Sunt coafeză? Nimic altceva aici? Ce naiba? De ce e gol tot? Șterg eu totul? WhatsApp, o conversație, o filmare cu un tip care-mi trimite pupici. Nu-mi aduc aminte de nimic. Cine o fi? Îi scriu:
– Salut.
Îmi răspunde imediat
– Ești fumată pisi?
Și apoi îmi aruncă un smiley face. Auzi la ăsta, fumată. Închid Whatsapp-ul, intru la mail-uri, nimic cunoscut, prostii. Ce-i și acolo oare? Intru și la galerie foto, poze cu mine, cu câini, eu lângă o femeie bătrână, nu-mi amintesc de ea. Copaci, câini iar. Nu găsesc nimic aici, ce naiba? Ce se întâmplă cu mine?
Sunt murdară, nu-mi place. Caut apă să mă spăl. Văd o ușă în partea cealaltă a camerei, merg înspre ea încet, parcă amețită de la plâns. Oglindă și apă. Mă curăț pe față, pe mâini. Sunt toată murdară, de la ce naiba oare?
E o cabină de duș lângă, mai bine trec acolo, să fie mai rapid. Wow, apă caldă. Las apa să mă acopere. Stau îmbrăcată și respir sub duș. Îmi arunc hainele de pe mine și las apa să mă spele. Îmi frec pielea cu putere de parcă vreau să-mi spăl și sângele și să uit că exist. Ce-am oare în cap? De ce fac asta, că oricum nu-mi amintesc mai nimic despre mine?Ies de acolo și apoi mă învelesc într-un prosop mare, pufos și verde. Merg la geam și stau să privesc afară. Miroase a aer curat și-mi place de nu mai pot. Vântul clatină tot ce-i afară, așa încet parcă, să nu rănească ceva.
Vreau să plec de aici. Vreau să mă plec să mă găsesc. Caut haine. Deschid un dulap, găsesc mulți blugi și multe tricouri. Mă uit parcă prin ele, nu mi se par cunoscute. Sigur sunt ale mele, par să-mi vină bine.
Iau o pereche de blugi negri și-un tricou negru pe care scrie eyau. Ce-o fi însemnând și aia? Lângă ușă găsesc adidași mișto, roșii, curați. Îi încalț, merg să iau telefonul cu husa aia cu copaci și deschid ușa să plec de aici.
Pun piciorul peste pragul ușii și ajung în altă lume. Ce căcat? S-a inventat deja teleportarea? Nu mai văd copaci și buruieni în fața mea, nu mai văd nimic verde. Văd blocuri, clădiri, mașini și umbre de oameni.
Umbre de oameni? Ce-i asta? Mă ia panica. Nu pot să văd oamenii. De ce nu pot să văd oamenii? Nu pot să le văd privirile, dar le simt ațintite asupra mea. Alteori simt zâmbete, dar nu le pot vedea. Ce naibaaaa se întâmplă? Fug spre o vitrină să mă văd. Eu sunt la fel, arăt ca un om, pe ei de ce nu îi pot vedea?
Unde sunt? De ce nu cunosc pe nimeni? De ce nu-mi amintesc nimic? Cine sunt? Ce-am făcut? Și de ce sunt aici, așa?
***
Mă trezesc speriată, tremurând.
O cameră cu pereți albi, cu geam alb, pat alb, noptieră albă, așternuturi albe și podea albă. Doar părul meu e roșu în toată povestea asta.
Îmi iau medicamentele de pe noptieră, le înghit fără apă și iau somn din nou.
***
Care-i lumea mea? Unde-i lumea mea? Că simt că nu sunt de aici.