Parcă te și sperie cercul ăla-n care se mișcă ca o mâzgă neagră, cercul ăla care-ți stă în locul capului.
Până nu de mult eram convinsă că cercul meu are altă culoare, că nu e negru, că are nuanțe colorate; eram convinsă că nu am cum să fiu neagră. Nu prea puteam să am o părere rea despre mine. Acum consider că am evoluat suficient încât să mă vizualizez corect, și să mă și accept.
Toți avem tendința de a ne vedea mai curați, mai smart, mai speciali, mai nu atât de proști, dar negrul ăsta nu are nuanțe diferite. Nu e ca-n realitatea înfrumusețată de noi. Aici nu avem level-uri, nu avem ierarhie, nu avem balanță. Negrul e negru puternic și pur.
Găsim atât de multe cărți, filme, speech-uri care ne învață cum să avem stimă de sine, păreri bune despre noi.. și pentru ce?
Pentru ce? Oare realizezi ce efect vomitiv poate avea o interacțiune cu un om prost de-a binelea dar care are o stimă de sine ridicată?
Știi cum se vede din afară un om care crede că are cercul roz, dar de fapt el e negru ca tăciunele?
Oare nu-i mai frumos să-ți accepți negrul pe care-l ai cu tine? E ceva atât de elegant, te scoate din penibilul care înghite oamenii pe rând.
Vomit în gât în fiecare zi când vă văd.
Io-s cel mai negru om de pe pământ, și bineînțeles că mă comport ca atare.
De ce crezi că e atât de greu? De ce să crezi că ești roz când și oglinda-ți urlă doar negru?
*Tu ce culoare te prefaci că ai azi?