Crunt

Mi-am setat în cap că nu-mi aduce nimic bun să am așteptări de la oameni, și există puține zile într-un an în care uit asta, și atunci dau cu mine de pământ de-mi ia vreun an să-mi revin.
Am o amintire cruntă din copilărie care vine peste mine aproape în fiecare an. O detest și nu vrei să știi ce-aș face doar ca să știu că pot scăpa de ea.
Eram un piticot, stăteam la masă, pe scaun, frumos – ca un copil cuminte. La început entuziasmată, nerăbdătoare, ca un copil care aștepta fericirea – în cazul meu un apel. În tot timpul ăsta mă uitam la telefonul ăla fix ca la dumnezeu – când suna, mai aveam un pic și leșinam. Prin multe stări am trecut de dimineața până seara, dar tot am trăit ziua aceea (și următoarele zile din următorii ani)…cu speranță. Până una alta trecuse ziua.. și niciodată, în nici măcar un an din copilăria mea de copil cu aștepări simple n-a sunat vreodată el.

Și mă trezesc uneori că am aceleși aștepări după 20 de ani.. și nu neapărat un telefon de la el, ci de la oamenii care știu că au un loc în viața mea, că vor sau că nu vor.

*Îți poți da seama cum simt eu speranța, ce răni mi-a lăsat, și cât de greu mă lupt cu ea, mai ales că suntem toți programați să trăim cu ea impregnată-n cap. Efectiv e ca o avalansă, n-ai cum să scapi de ea. Eu nu înțeleg cum pot alții să se bucure de ea, de unde dracu atâta masochism?.

Vezi și

Lasă un răspuns