De când e lumea a existat o bulă invizibilă în care poți intra și în care poti să locuiești pentru tot restul vieții.
Ce-i în afara ei nu există pentru cel ce-i înăuntru. Voi, oamenii, nu existați.
Nu mă puteți atinge, nu mă puteți lovi; voi nu puteți nimic.
Mantra păcii.
Psiholoaga mea îmi spune că nu e ok pentru mine să-mi doresc să trăiesc în bula aceea.
Adică cum să nu fie ok să nu te rănească nimic? Cum să nu fie ok să-mi doresc să nu mă doară nimic?
În povestea asta mie îmi pasă doar de mine, de liniștea mea. Nu-mi pasă de voi. Nu-i egocentrism, e pur și simplu ceva absolut normal.
Lumea doare. Cine a zis că nu doare?
Câinii mei mă vindecă. Câinii, și copacii, și muntele, și marea, și muzica – doamne, cum vindecă muzica.
Voi sunteți monștri cu sute de fețe, și cu sute de ochi, și cu sute de limbi. Uneori vi se amestecă sau vi se suprapun fețele și deveniți înspăimântători. Monștri, pur și simplu.
Vreau să nu mă mai atingeți, să nu mă mai murdăriți cu vorbele voastre, să nu mă mai îmbolnăviți cu limbile voastre veninoase, vreau să nu mă mai otrăviți cu fețele voastre diferite-n fiecarei zi.
De ce să-mi pese mie de ura voastră, de dramele voastre, de frustrările, neajunsurile, împlinirile sau golurile voastre? Faceți bulgări din ele și dați cu ei unde apucați, numai mie să-mi dați pace.
Vreau să fiu zen, vreau să fiu liniștită și voi doar îmi înnorați gândurile. De ce să am eu nori negri în gânduri, când pot avea un cer senin în cap?
Mantra asta, bula asta..
Cum ajung la ea? Cât trebuie să lucrez cu mine ca să ajung la ea? Cum trebuie să îi spun psiholoagei că vreau să mă ducă pe drumul ăla care mă duce către ea?
Degeaba îmi spuneți că nu mi se potrivește mie bula asta, că nu-mi pasă ce spuneți voi. Îmi pasă de ceea ce vreau eu.
Ce-i bula asta? Ce-i mantra asta magică?
E indiferența.
Vreau să locuiesc într-o bulă imună, dragilor. Și indiferența înseamnă imunitate.