O clădire mare, galbenă, cu trei etaje. În jur doar copaci, flori și băncuțe.
O cameră mare cu pereți albi, foarte simplă, prea puțin mobilată, și cu un geam foarte mare.
Cum intri pe ușă prima oară vezi canapeaua, o canapea de-un maro închis, din piele. Nu pare uzată deloc. În fața ei e un fotoliu la fel, maro, din piele. Sunt perechi.
În dreapta e un birou mare, din lemn masiv, tot așa, de-un maro închis. Are câte un scaun pe fiecare parte. În spate o bibliotecă mare, cu cărți aranjate perfect, toate cu coperțile la fel. O imagine superbă.
Ceea ce atrage atenția în mod deosebit e un tablou cu un creier uman, pictat cu ulei parcă, cu tot felul de culori și de umbre. Imaginea arată ca un creier văzut din perspectiva unui artist, nu a unui medic. Cred că asta îi dă tenta aia genială.
Mă așez încet pe scaunul destinat mie și-l privesc pe medic cum îmi zâmbește cald. El stă în cealaltă parte, îmbrăcat la costum, doar că are sacoul agățat undeva în cuierul de lângă geam, cămașă de-un albastru deschis și o cravată neagră, mai îngustă puțin.
Eu port o rochiță albă, simplă, puțin peste genunchi, sandale joase. Am părul lăsat pe spate și-un ruj puțin roziu și pal. Din când în când îmi aranjez părul cu mișcări încete, deși nu pare să nu fie la locul lui. Cine știe cu ce ocazie.
Medicul adoptă o poziție relaxantă, stând și ascultând tot ce-mi trece prin cap. Uneori zâmbește simplu, uneori îmi pune întrebări, sau mă roagă să dezvolt unele subiecte începute. Atmosfera e una liniștită, mereu suntem liniștiți acolo, parcă rupți din alt film, și parcă totul se mișcă în reluare. Nimic deranjat.
Când simt că nu mai am nimic de spus pe ziua aceea, privesc pe geamul acela mare din încăpere și văd prin el o mare de liniște. Văd mulți copaci și văd oamenii dragi mie care-mi zâmbesc și-mi fac cu mâna. Sunt oamenii mei, oamenii care-mi țin sufletul în palme. Sunt puțini, dar sunt mereu acolo, chiar dacă uneori nu pot să le explic cum mă simt. Oamenii mei mă fac să zâmbesc.
I-am spus doctorului că am nevoie de îmbrățișări, de zâmbete și de flori. Mi-a zâmbit finuț și a făcut un gest din mână din care am înțeles că pot să merg afară la ei.
Sunt unele îmbrățisări sau unele priviri care nu mă lasă să mă zdrobesc de tot, sunt acolo ca să mă țină întreagă. Oamenii mei simt când trebuie să mă ajute, și fiecare ajută în stilul lui. Unul știe să mă asculte, unul știe să mă privească, ce să îmi vorbească, altul știe să mă îmbrățișeze, să mă certe, să mă ridice de jos la propriu, altul știe cum să îmi zâmbească și să mă facă să văd luminița de la sfârșitul tunelului. Ei sunt oamenii mei și nu pot să nu simt liniștea pe care mi-o transferă.
Cred că și eu sunt omul cuiva, chiar dacă el nu-i omul meu. Pot fi liniște pentru cineva care mie nu-mi aduce liniște.
Știu că nu sunt omul tuturor oamenilor mei. Ei pot fi liniște pentru mine, dar eu nu sunt pentru ei.
Mă ridic de pe scaun și ies din încăpere, mă îndrept spre oamenii mei. Parcă merg spre liniște.
Până traversez holul ăsta lung parcă trece o veșnicie. Când ajung afară oamenii mei nu mai sunt. Fiecare e pe scaunul destinat lui. Acum eu sunt afară și le zâmbesc prin geam. Suntem mulți afară, fiecare om de-al meu mai are oamenii lui. Zâmbesc și le fac și eu cu mâna.
Îi aștept. Fiecare stă înăuntru cât simte.
La un moment dat plecăm și ne întoarcem în una din săptămânile viitoare.
Doar aici te întâlnești cu oamenii tăi, aici unde-i medicul, unde-s copaci și unde-s flori. Fiecare știe singur când să vină pentru tine. Simte.