***
Am un sentiment ciudat și nu știu cum să-l numesc. E ca și cum s-ar fi întâmplat chestia de care eram îngrozită. Ceva e total greșit în faptul că sunt aici, pentru că știu că nu trebuie să fiu aici, chiar dacă au fost momente -destule- în care oamenii din jurul meu îmi spuneau că ăsta e sfârșitul poveștii mele.
***
Spital alb.
Femei cu halate albe pășesc plictisite pe holuri, ca-n rutină și uneori vorbesc cu mine ca și cum n-aș fi din lumea lor, precaute până la extreme și foarte sigure că eu sunt în locul potrivit.
Cu prima gură de ceai îmi aduc aminte de fragmente din visul de aseară.
O fată de aici alesese culoarul potrivit și a putut să plece din locul ăsta. Nu știu cum s-a întâmplat asta, căci din ce am observat, ea avea nevoie să rămână aici, comparativ cu mine, care sunt aici din cine știe ce greșeală.
Tot e liniștit și simplu aici. Parcă și aerul se mișcă-n reluare.
***
Îmi deschid ochii cu o viteză ieșită din comun, speriată de alarma care pare a fi cea de incendiu. Văd jocuri de lumini roșii în fața mea, lumini care pleacă de la senzorii aflați deasupra fiecărei uși și a fiecărei ferestre. Gălăgie amețitoare colorată cu roșu. Gălăgie, apoi o secundă de liniște, apoi joc de culori, apoi iar gălăgie, apoi iar secunda aia de liniște.. și tot așa, până se creează o stare de agitație, dar mai mult doar în rândul femeilor – și a puținilor bărbați, de data asta – cu halate albe, nu și în rândul nostru.
***
Îmi vine printr-un fulger gândul cu fata din visul de aseară, pe care parcă-o văd proiectată în fața mea, dar dincolo de ușa închisă, și parcă-mi strigă în surdină că nu sunt pe culoarul potrivit.
Trebuie să mă concentrez asupra unui plan care să mă ducă dincolo de ușa blocată din fața mea, singura care mă desparte de lumea mea de afară, însă nu pot să fac asta din cauza zgomotului. Închid ochii în semn de disperare și pe când i-am deschis, m-am trezit pe partea cealaltă a ușii, pe culoarul potrivit. Am ajuns dincolo de ușa blocată. Nici nu mai am timp să mă întreb cum s-a întâmplat asta. Alerg pe culoarul ăsta lung, până ajung în capăt, iar undeva pe partea stângă văd geamuri mari care parcă mă cheamă spre ele. Pe-acolo pot ieși, cu siguranță.
Privesc în jos și văd că am niște acoperișuri de la gheretele de jos pe care pot coborî fără probleme.
Ridic picioarele pe pervaz, îmi sprijin greutatea în mâini și sar pe partea de acoperiș care pare mai stabilă.
Ajung repede jos și-mi fac loc prin mulțime, aproape alergând, dar nefăcând asta exagerat, ca să nu atrag atenția.
După câteva minute consider că m-am îndepărtat destul de spitalul alb, dar sunt foarte agitată și am impresia că oamenii de pe stradă bănuiesc ceva. Oare o fi apărut la televizor ce s-a întâmplat? Sau sunt eu paranoică și am impresia că oamenii mă privesc bănuitori?
***
Am un telefon în buzunar, habar n-am de unde a apărut. Pare să fie un telefon vechi de-a meu, că are până și agenda mea telefonică. Apelez la o prietenă veche ca să mă ajute momentan, că nu știu încotro să o iau.
Răspunde greu, după aproape un minut, și spun că am reușit să ies de acolo și că am nevoie de ajutorul ei.
Parcă-i și vedeam fața prin vocea ezitantă. Apucă să murmure o scuză sau un ăăăă prelungit, parcă aștepta aprobare. La un moment dat rostește numele lu bărbatu-su ca pe o întrebare, iar apoi apelul se încheie. Atunci am înțeles de fapt că îi cerea lui voie să mă ajute. De parcă și ea trebuia să creadă că locul meu era la spitalul alb.
Nu trece un minut și văd că mă sună bărbatu-su care-mi spune calm să nu îi mai deranjez, că nu pot vor să mă ajute.
Instant m-a învăluit un sentiment de nervi negri, știind că prietena mea m-ar fi ajutat, dar acum o suge aiurea pentru că așa alege bărbatu-su.
Mereu e așa cu prietenele mele – de-aia nici nu prea am multe-. Bărbații pun presiuni stupide pe ele și cretinele cedează și pun dorințele lor pe loc secundar doar ca să hrănească ego-ul de macho al bărbaților de lângă ele, în timp ce ele rămân marionete care-și plâng de milă. Pentru moment, asta îmi provoacă o greață de neimaginat și-un gând exprimat cu voce tare:
– Proasta pizdii, când te fute iar în gură – cum face mereu – să știi că ai meritat-o, și la mine să nu mai vii apoi să plângi.
***
Dau cu mâna în aer, în ideea că așa alung din gând situația mai de devreme, și încerc să găsesc o soluție să fiu safe cât mai rapid în lumea asta.