Vomă, lacrimi, nas înfundat, ochi umflați de mai au un pic și explodează.
Mă crap de dureri și nu mai știu ce să fac ca să opresc asta. Nu pot să respir, nici la propriu, nici la figurat.
Nu-mi simt corpul, nu pot să-l mișc. Îl simt legat parcă cu niște sfori invizibile care nu mă lasă să mișc deloc. O fi ceva din capul meu? -că doar totul e doar în capul meu. Viața mea e compusă din viețile din capul meu. E cel mai horror mod de-a trăi. De fapt, n-ai cum trăi așa, nu trăiești, doar exiști. Exiști numa așa..
Cum morții mei se face totul bine? Și când?
Totul a început într-o zi de marți..de fapt atunci s-a activat.. și de atunci mi s-au plimbat prin minte toate chestiile pe care nu le-a cerut, pe care nu le-am meritat și pe care nu le-am vrut.
Efectiv mă sparg în bucăți și simt totul în slow motion. Uneori plâng și urlu până-mi rămâne blocată gura și câinii mei se uită la mine cu milă. Când dispare negrul ăsta de deasupra mea?
Îmi trebuie o cutie de oameni, o echipă. Poate un medic, poate un psihiatru, un psiholog, un om povitiv, poate un prieten, poate chiar dumnezeul tău, și tot nu văd cum pot să mă scoată din negrul ăsta.
Am nevoie să mă prabușesc în brațele cuiva și să plâng acolo până moare tot din mine.
Uneori, când pe gândurile mele pune stăpânire partea rea din mine, îmi trece prin minte să vă doresc măcar o noapte ca a mea, dar așa de repede-mi trece.. N-aș fi om să fac asta cuiva.
Vreau să scap de aici, și nu mai știu cum să urlu asta ca să înțeleagă careva.