#antologie1

Când eram foarte tânăr, mi se întâmpla uneori să privesc brusc fața unui necunoscut și să-mi spun: ce-ar fi fost ca omul acesta să fie tatăl meu?.. Nu-mi era greu să mi-l închipui; îl chema, desigur, Andrei sau Sever; astea mi se păreau a fi numele cele mai potrivite pentru tatăl meu.
Omul străin din fața mea însă ar fi putut fi un adevărat tată; așa cum îl visam eu, cum îl întâlnisem în unele romane, un bărbat cu tâmplele cărunte, mirosind foarte discret a apă de colonie; cu fața severă și ochii blânzi; sportiv, ironic, elegant și citind cu pricepere anumiți moraliști francezi. Acesta, firește, era unul din tipurile perfecte ale părintelui.

Alteori, aș fi vrut ca tatăl meu să se fi întâmplat a fi medic ilustru sau căpitan de marină, sau un mare industriaș. Pe mama mea mi-o închipuiam mai simplă; ori doctoriță, ori artistă; aș fi vrut să picteze, s-o văd umblând prin casă într-un halat alb, cu mânecile sumese până la cot.. Au fost ani, în adolescența mea, când aș fi dorit ca mama mea să fie italiancă, iar tata englez. Dar asta e cu totul altă poveste…

Voiam să spun un lucru mai simplu, care mi se întâmplă încă și astăzi, deși din ce în ce mai rar, dar care mi-a turburat toată adolescența și prima tinerețe. Mă aflam uneori alături de un bărbat, într-un tramvai, pe bancă, și mi-l închipuiam pe tatăl meu. Nu era întocmai așa cum îl voisem eu, cum îl visam de atâția ani; cel puțin, nu era întotdeauna așa. Dar era totuși un altul decât tatăl meu; și aș fi putut fi, într-adevăr, copilul lui, aș fi avut altă mamă, aș fi avut poate alte surori și frați, aș fi trăit în altă casă, în alt oraș. Totul ar fi putut fi altfel.

Gândul ăsta m-a obsedat întotdeauna; că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc..

– Mircea Eliade

Vezi și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *